Indiferent daca ne place sau nu, toti traim durere in viata sau traim experiente precum pierderea si separarea. Emotiile dureroase sunt de obicei legate de relatii semnificative cu oameni cu care avem o legatura de atasament. Durerea in sine este rezultatul unui sentiment de iubire. Pe de alta parte, oamenii pe care ii iubim cel mai mult sunt cei care ne fac sa ne simtim cel mai trist atunci cand ii pierdem. Relatiile cu cele mai puternice legaturi sunt cele care genereaza experiente precum angoasa, furia si durerea. Cu toate acestea, traim intr-o societate in care gestionarea emotiilor dureroase se lupta sa gaseasca spatiu .
Este mai usor sa gasesti contexte relationale (familie, prieteni, cuplu) in care dragostea, pacea si bucuria sunt cu siguranta mai accesibile si acceptate decat emotiile negative. De fapt, este o reprezentare care urmeaza o anumita logica. In unele contexte familiale, emotiile sunt impartite categoric in bune si rele. Sfera noastra emotionala nu se poate baza pe o singura categorie de emotii, ci necesita integrarea adecvata a tuturor emotiilor, chiar si a celor negative. Pentru a functiona, trebuie sa invatam sa gestionam atat emotiile pozitive, cat si cele negative.
In lucrarea lui Bowlby „Teoria atasamentului”, integrarea emotiilor este un subiect central. Intrebarea de pus este daca atasamentul este o nevoie biologica fundamentala a fiintelor umane, de ce am construit o cultura care impinge catre o independenta emotionala prematura atunci cand copilul are cea mai mare nevoie de ea?
Cert este ca in situatiile in care cei mici trec prin suferinta emotionala, bazele nu sunt construite pentru a-i incuraja sa mentina o legatura cu ingrijitorii lor. Exista un accent mai mare pe o simpla abordare „reparativa” a unei probleme, mai degraba decat pe o abordare bazata pe relatii si comunicare , atunci cand copiii ne confrunta cu experientele lor emotionale negative.
Motivul din spatele tuturor acestor lucruri este clar: nu vrem ca copiii sa sufere si in momentul in care sufera, am dori imediat sa le eliminam suferinta. In consecinta, le spunem ca nu este de ce sa se teama sau pur si simplu ca totul este bine, sa nu-si faca griji sau ca nu exista niciun motiv sa planga, sa fie trist sau suparat, incurajandu-i sa mearga inainte, poate facand un joc. Ii invatam sa suprime emotiile si sa-si indrepte atentia in alta parte. Desi acestea sunt modalitati menite sa minimizeze si sa atenueze disconfortul unui copil, ele esueaza in intentia lor in masura in care nu abordeaza cu adevarat problema de baza.
Acestea sunt metode care de fapt nu acceseaza ceea ce simt copiii cu adevarat si nevoile lor reale. In acelasi timp, aceste abordari ii invata sa pastreze ceea ce simt inauntru sau sa-l nege complet . Detasarea de emotiile cuiva are legatura cu legatura de atasament. Atunci cand copiii isi exprima o teama sau o nevoie, atasamentul este activat automat si modul in care parintele raspunde la aceasta frica sau nevoie va pune bazele construirii acestei legaturi. Printr-un raspuns care se dovedeste a fi o trecere la altceva, de exemplu: „Nu te gandi la asta, hai sa ne jucam cu constructiile”, sau o minimizare: „Nu ti-ai facut nimic, nu e nimic”, rezultatul ar putea fi favorizarea unei independente premature care ii lasa pe copii incapabili sa-si experimenteze pe deplin emotiile sau sa inteleaga motivatiile reale din spatele comportamentului lor.
Ideea este ca se pune accent pe gandire in detrimentul total al emotiilor.
Cu toate acestea, gandirea noastra si deciziile care rezulta trebuie sa fie ghidate de sentimentele noastre. Fara aceasta schela emotionala nu avem instrumentele potrivite pentru a atinge maturitatea emotionala . Acest lucru ne conduce sa raspundem la situatii in ceea ce priveste modul in care credem ca ne simtim, mai degraba decat cum ne simtim de fapt. Adesea, ne trezim sa cumparam copiilor o gramada de lucruri cu intentia de a le satisface nevoile. Dar utilizarea cardului de credit cu scopul de a le oferi ceea ce isi doresc, crezand ca este o modalitate de a-i face fericiti si multumiti, nu este solutia. Satisfactia prin bunuri materiale nu are efecte de durata si nu este capabila sa raspunda nevoilor emotionale ale celor mici. In realitate, inarmarea lor cu „lucruri” este doar o modalitate de a nega si de a le ingropa sentimentele. Ajungem prin a creste copii care nu sunt capabili sa faca fata frustrarii sau nevoii de a amana gratificarea pentru mai tarziu.
Motto-ul este: „Daca ignor ceea ce simt, va disparea cumva”, dar de fapt ceea ce nu inteleg pe deplin sau nu simt revine ca un bumerang la nivel fizic prin, de exemplu, somatizare sau binge eating, dependenta de substante sau alte comportamente etc. Lectia rezultata este ca emotiile negative ar trebui ignorate sau chiar negate. Acest lucru ofera simultan un sentiment gol de dependenta, oferindu-le confort printr-o noua jucarie. Nu exista nicio invatatura despre cum sa gestionezi durerea, pierderea si separarea care fac parte din viata. Consecinta este dezvoltarea copiilor care cad usor in frustrare, cautand prezenta constanta a unor noi stimuli si ulterior nevoia de a se agata de parametri culturali foarte specifici pentru a-si determina valoarea de sine.
De exemplu, de aici se naste cautarea obsesiva a frumosului pe baza standardelor estetice ale societatii pentru a se simti in siguranta si acceptat si aceasta devine baza dezvoltarii tulburarilor de alimentatie, de exemplu. Oricat de mult suntem facuti sa traim emotii, avem nevoie de sprijin pentru a invata sa le dam un nume. Pe de alta parte, invatam limba materna auzind-o vorbita de adulti. La fel, de mici, „ar trebui sa invatam” sa identificam si sa toleram emotiile datorita ingrijitorilor. Rolul ingrijitorului este sa se acorde cu starea mentala si emotionala a copilului, sa dea un nume experientei sale, sa ii permita sa ramana in emotiile sale, astfel incat sa dobandeasca capacitatea de a le numi si de a le exprima corect. Vorbim despre atasamentul sigur din care provin relatiile stabile. Atunci cand acest echilibru lipseste in copilarie, copilul va gasi modalitati alternative de a-si satisface nevoia de conexiune si experiente care ii confirma valoarea personala, de ex. dependente, tulburari de alimentatie.
