Multi oameni nu stiu ca ceea ce este in prezent o activitate comuna si divertisment pur a fost initial legat de cel mai sacru. Si treaba este ca teatrul isi are radacinile in religie; in special, in riturile legate de Dionysos, zeul grec al fortelor telurice, al inspiratiei artistice si, in general, al batailor inimii vietii insasi.

Va puteti intreba: ce legatura are acest zeu enigmatic cu teatrul? Care este, deci, originea teatrului? In articolul de astazi va oferim un rezumat al inceputurilor acestei activitati atat de des intalnite in prezent in societatea noastra, teatrul.

Nasterea tragediei

Am comentat-o ​​in introducere: teatrul are o origine sacra. Adica este legat de religie. In Grecia arhaica existau o serie de rituri legate de zeul Dionysos, in ale caror caracteristici gasim radacinile a ceea ce avea sa devina mai tarziu teatru. Cu toate acestea, sa incepem prin a sti cine a fost Dionysos si de ce a fost venerat.

Friedrich Nietzsche (1844-1900), in celebra sa lucrare Nasterea tragediei, a reflectat aparenta dihotomie dintre „apolinic” (pe care l-a echivalat cu rationalul si elevatul) si „dionisiacul” (legat de pamant si senzualitate) . mai primitiv). Potrivit filosofului, odata cu trecerea secolelor, fiinta umana a uitat acea parte „dionisiaca” care se ascunde in adancul fiintei sale si s-a predat bratelor lui Apollo ; adica la logica, la ratiune si la un echilibru falsificat.

Fara a intra in filosofia lui Nietzsche sau a discuta daca ceea ce a afirmat in lucrarea sa a fost corect sau nu, este interesant modul in care ganditorul reflecta natura „telurica” a lui Dionysos, zeul grec care a sponsorizat delirul mistic si pasiunile nestapanite. Cu toate acestea, nu a fost o pofta gratuita, ci mai degraba menita sa stabileasca o comuniune cu divinitatea.

Acest lucru este de fapt destul de obisnuit in religiile arhaice, in care sangele si maruntaiele (prin sacrificii), fertilitatea (prin sex ritual) si pierderea ratiunii (prin betie sau consumul de droguri) permiteau un „mai aproape” de acel zeu care, altfel, ramanea. ascunse si inaccesibile.

Acesta a fost ceea ce au intentionat vechile rituri misterioase dedicate lui Dionysos, in care initial o capra a fost sacrificata in timp ce se faceau psalmodii sacre . Asa il descriu autori precum Aristotel, la multe secole dupa aparitia ritului in Grecia.

Dionysos si misterele sale sacre

Dar ce legatura au riturile dionisiace si sacrificiile animalelor cu teatrul? O vom intelege imediat. Pentru inceput, sa luam cuvantul tragedie (deci legat de teatru) si sa-l analizam. Etimologia sa cea mai probabila este tragos, „capra”, si oide, „cantec”; adica cantecul caprei. Cu alte cuvinte, originea teatrului o gasim in aceste sacrificii aduse zeului.

Cu mult inainte de Marele Dionysias din Atena (una dintre cele mai cunoscute sarbatori in cinstea lui Dionysos) existau deja rituri legate de zeu, in care se sacrifica o capra pentru ca, cu sangele ei, sa dea fertilitate campurilor. In timp ce animalul a fost ucis, o serie de cantareti, goblinii, au recitat psalmodiile corespunzatoare si au dansat frenetic imbracati in satiri . Intregul ritual a avut ca obiectiv „trezirea” zeului si, odata cu el, a fortelor telurice fertilizante.

Incetul cu incetul, acestor psalmodi interpretate de spiridusi le-au raspuns, la randul lor, alti cantareti, de parca zeul insusi le-ar fi raspuns inchinatorilor sai. Si astfel, treptat, stravechile ditirambe dionisiace au dus la un spectacol care a reunit publicul, care, prin cantecele corului si ale actorilor, a intrat in comuniune cu zeul.

Catarsisul teatral

In realitate, departe de a fi un simplu spectacol de masa, teatrul a simbolizat la origini unirea comunitatii cu sacrul. Prin sacrificiu si cantece, publicul putea intra intr-un fel de transa sacra si „intalneste” divinitatea.

In epoca clasica, mai ales in Marile Dionisii deja amintite, riturile lui Dionysos sunt deja spectacole teatrale care pun in joc corul si actorii si pe care, in general, nu se mai sacrifica. Totusi, ei continua sa mentina dorinta de catharsis sacru, deoarece, prin povestile zeilor si eroilor care erau spuse pe scena, spectatorul isi vedea propriile virtuti si vicii ca intr-o oglinda . Chiar si fara sange, teatrul clasic a ramas o ceremonie a ispasirii religioase.

Conceptul a continuat sa fie prezent chiar si odata cu aparitia crestinismului. In Evul Mediu, spectacolele de teatru se tineau de obicei in date liturgice desemnate, precum Craciunul sau Pastele, prin care se intentiona sa lege spectatorul de experientele lui Isus sau ale apostolilor si sa provoace, inca o data, acel catharsis. Putine sau aproape niciunul dintre aceste texte medievale sunt pastrate, motiv pentru care Masina celor trei magi, scrisa in secolul al XII-lea si pastrata in Biblioteca Nationala a Spaniei, are o valoare incalculabila .

Dupa cum arata titlul sau, pune in scena, prin monologuri, povestea Magilor, steaua Betleemului si nasterea lui Mesia. Din pacate, textul nu s-a pastrat in intregime si, in plus, scrierea lui, dezvoltata in proza fara note de caracter, il face greu de inteles.

Teatrul are origini sacre, ca majoritatea elementelor culturale care supravietuiesc astazi. In Grecia antica s-a dezvoltat din ditirambele lui Dionysos, in care goblinii imbracati in satiri au intrat in actiune, recitand psalmodii zeului si raspunzand corifeului, antecedentul direct al actorului . S-a creat astfel o atmosfera religioasa care a captivat actorii si publicul si a permis catarsisul sacru.

Esenta religioasa a teatrului s-a mentinut pana in secole foarte recente. In Evul Mediu, reprezentarile teatrale ale evenimentelor biblice erau inca comune pentru a facilita comuniunea publicului cu Dumnezeu. Chiar si in epoca barocului regasim celebrele auto sacramentale, printre care avem creatii ale unor genii literare autentice (precum Lope de Vega).

In aceste auto sacramentale au fost puse in scena episoade legate de Euharistie, in care, pe langa declamatiile in sine, au avut loc si asa-numitele mojiganga, cantece si dansuri care au insotit iesirea actorilor. Nu este necesar sa analizam mult pentru a vedea relatia sa stransa cu dansurile rituale arhaice.

Pe scurt, teatrul are o origine religioasa, in ciuda faptului ca astazi este aproape invers . De altfel, in unele dintre lucrarile de astazi mai putem gasi acea incercare de catarsis interior, intrucat, cu invitatia ei la reflectia comuna, piesa plaseaza din nou oglinda intre actor si public.

„Teren intre doua rauri.” Aceasta este ceea ce inseamna Mesopotamia (de la cuvintele grecesti mesos, mijloc si potamos, rau). Numele se refera, asadar, la civilizatiile care au inflorit intre cursurile Tigrului si Eufratului, in ceea ce ar fi acum tarile Iranului si Irakului. A fost o zona ideala pentru terenuri agricole, ceea ce a dus la proliferarea primelor asezari agricole acolo in jurul anului 9.000 i.Hr. si, mai tarziu, spre mileniul VII i.Hr., primele orase mari.

Totusi, nu trebuie sa credem ca populatia care s-a stabilit in Mesopotamia a fost o cultura omogena si solida. Dimpotriva; In zona „intre doua rauri” au aparut diverse civilizatii care, da, au schimbat elemente culturale si, bineinteles, religioase . In acest articol vom vorbi despre panteonul mesopotamic si cei mai importanti 7 zei ai sai. Alaturati-va noua intr-o calatorie prin religia Mesopotamiei antice.

Zeii Mesopotamiei

Am comentat deja cum au aparut mai multe civilizatii in zona cu caracteristici culturale proprii. Aceste populatii au schimbat insa bunuri si idei; Zeii fiecarui panteon au fost asimilati sau redenumiti si adesea ceea ce fusese un zeu secundar la unul dintre aceste popoare a devenit principala divinitate a altuia.

Popoarele care s-au stabilit pe campiile dintre Tigru si Eufrat pot fi impartite in linii mari in doua mari grupuri: sumerienii si semitii. Primele au fost situate in sud, unde au construit orase-stat formidabile precum Ur, Uruk sau Lagash, iar originea lor este necunoscuta. Pe de alta parte, popoarele semitice erau alcatuite, printre altele, din akkadieni, babilonieni si asirieni, iar fiecare dintre ele a cunoscut propria lor ascensiune culturala si politica in anumite perioade, cuprinse intre mileniul V-I i.Hr., cand zona era anexat Imperiului Persan Ahemenid.

Triada principala a zeilor sumerieni era formata din Anu sau An, zeul cerului (de fapt, un cer inseamna in limba veche sumeriana), Enki sau Ea, puternicul stapan al apelor si prieten al fiintelor umane si Enlil, un zeu irascibil care a aruncat vanturi si furtuni asupra umanitatii . La randul ei, asa-numita „triada semitica” era compusa din trei zei ai naturii ceresti: Ishtar, zeita lunii a frumusetii, sexului, dragostei si razboiului, Sin, tatal ei, zeul lunii si, in cele din urma , Shamash, splendidul zeu soare, de asemenea conducator al dreptatii si al legilor. Dar sa ne apropiem mai calm de panteonul mesopotamien si de principalii sai zei.

1. Anu sau An, stapanul cerului

Acesta este un zeu foarte vechi, originar din Sumer, si ridicat la rangul de rege al zeilor . Cu toate acestea, in ciuda puterii sale incontestabile, Anu traieste retras in rai cu sotia sa Ki sau Antu si nu este interesat de treburile umane. Creaturile pamantului au nevoie de alti zei care sa actioneze ca transmitatori pentru a-si comunica nevoile lui Anu, cum ar fi fiul sau Enlil, stapanul furtunilor, singurul care are permisiunea de a accesa zeul.

Zeii creatori care se retrag in mod pasnic in domeniul lor ceresc sunt obisnuiti in mitologiile diferitelor culturi. Astfel, echivalentul grecesc al lui Anu ar fi Uranus, in timp ce in panteonul hindus il gasim pe Brahma, stapanul zeilor care, totusi, abia participa la mituri.

2. Enki sau Ea, stapanul apelor

Aceasta este una dintre cele mai iubite divinitati, care face parte din „triada sumeriana” impreuna cu Anu si Enlil. Enki este o divinitate straveche care este legata de ape . Imparatia lui este Apsu, un loc situat in adancurile pamantului, unde curg rauri de ape primordiale, legate de crearea lumii. La fel cum apele dulci (Apsu) sunt principiul masculin, Tiamat, apele sarate, sunt femininul; Din conjunctia eterna a ambelor, lumea ia nastere si se hraneste.

Este posibil ca stima pe care fiintele umane o simteau fata de Enki sa se datoreze rolului sau de binefacator al umanitatii. Pentru ca Enki nu numai ca le-a oferit oamenilor mijloacele de a prospera (arte, mestesuguri, scris…), dar a salvat si specia umana de marea distrugere a lumii, care s-a produs sub forma unui potop.

Mitologia sumeriana spune mitul dupa cum urmeaza. Enlil, stapanul furios al furtunilor, a vrut sa extermine fiintele umane pentru ca zgomotul lor ii dadea batai de cap. A incercat de doua ori fara succes; Pe al treilea, el a proiectat un potop care avea sa puna capat pentru totdeauna acelei creatii „enervante” .

Enki, facandu-i mila de acei barbati si femei, l-a anuntat pe Atrahasis, un om bun si evlavios, si i-a poruncit sa construiasca o corabie uriasa. Ulterior, Atrahasis a trebuit sa intre in ea cu familia sa, seminte de plante si cateva animale din fiecare specie. Desigur, povestea a depasit Sumerul si a patruns in mitologia altor popoare mesopotamiene, inclusiv in cultura ebraica, care a consemnat povestea lui Atrahasis sub numele de Noe.

3. Enlil, stapanul furtunilor

Acesta era zeul razbunator care dorea sa distruga insasi umanitatea pe care o crease. Aceasta este o divinitate sumeriana foarte importanta, care era venerata ca stapana al vantului si al furtunilor si care, prin urmare, trebuia sa fie multumita; In caz contrar, Enlil ar putea declansa dezastre naturale si ar putea distruge orase si culturi.

Miturile legate de Enlil sunt tulburatoare. Pe langa povestea potopului, cunoastem un alt mit care povesteste despre violul comis impotriva lui Ninlil, zeita aerului. Ca pedeapsa, Enlil este trimisa in lumea interlopa, dar Ninlil il urmeaza acolo, unde da nastere lui Nannar (sau Sin in akkadiana si babiloniana), luna si alte zeitati ale lumii interlope, precum terifiantul Nergal (care, in alte versiuni, el este initial un zeu ceresc).

4. Nannar sau Sin, zeul-luna

Potrivit mitului sumerian, aceasta divinitate este fiica lui Enlil si Ninlil si sora lui Nergal, groaznicul stapan al mortilor. Este curios cum in panteonul mesopotamic divinitatea lunara este masculina, intrucat, in general, zeitatile lunare sunt de obicei inrudite cu femininul (amintiti-va de Artemis in mitologia greaca sau de Freya in mitologia scandinava).

Nannar este numit, in mitologia sumeriana, „taurul cerului”. In acest fel, satelitul este legat de forma coarnelor taurului, un animal lunar in practic toate mitologiile . De fapt, Nannar este de obicei reprezentat ca un batran care poarta coarne si calareste un taur inaripat maiestuos, un simbol al puterii sale.

In diferite versiuni ale mitului, Ishtar, frumoasa zeita akkadiana si babiloniana a iubirii si razboiului, este fiica lui Nannar, de la care aduna sceptrul lunar. Ishtar (sau Inanna, in sumeriana) devine astfel zeita lunii noi a panteonului si devine parte a „triadei semitice” impreuna cu tatal ei Nannar si fratele ei Shamash, soarele.

5. Innana sau Ishtar, zeita iubirii si a razboiului

Istar (in numele ei babiloniene, akkadiene si asiriene) este poate cea mai cunoscuta zeitate a panteonului mesopotamien. Din ea deriva si alte divinitati, precum Astarte feniciana sau Afrodita greaca, asa ca trebuie sa credem ca cultul ei a durat milenii si a dobandit diverse caracteristici, in timp ce le-a abandonat pe altele .

Cunoscuta in Sumer sub numele de Inanna (apare in textele lor inca din mileniul IV i.Hr.), este unul dintre personajele divine cu cele mai multe mituri dedicate ei. Este cunoscuta in principal din poeziile lui Enheduanna (mileniul III i.Hr.), preoteasa si fiica marelui rege Sargon. Prin ea, Inanna este asimilata zeitatii semitice Ishtar si devine una dintre cele mai venerate zeite ale panteonului mesopotamien.

Inanna-Ishtar este descrisa ca o creatura voluntara si independenta, care isi foloseste adesea abilitatile de seductie pentru a obtine ceea ce isi doreste (dupa cum vedem in colosala Poema a lui Ghilgames). Pe langa faptul ca este zeita iubirii si a sexului, deci protectoare a fertilitatii si a nasterii, Inanna-Ishtar este si o zeita razboinica, foarte diferita ca natura de Ninhursag, vechea zeita mama sumeriana. Simbolul sau animal este leul, asa cum se poate vedea in magnifica Poarta Istar, decorata cu caramizi smaltuite care prezinta figuri de lei .

In calitate de zeita a fertilitatii, Inanna-Ishtar este responsabila de veghea asupra ciclului de reproducere impreuna cu sotul ei Dumuzi, ciobanul. Exista mai multe poezii dedicate coborarii Inannei in lumea interlopa, sau Tara fara intoarcere, asa cum o numeau sumerienii, pentru a-si salva sotul decedat. Astfel, intr-o paralela clara cu mitul grecesc al Persefonei, Dumuzi iese primavara din lumea interlopa pentru a se imperechea cu sotia si a garanta astfel fertilitatea lumii.

6. Utu sau Shamash, zeul-soare

Pentru sumerieni a fost Utu; pentru popoarele semitice din Mesopotamia, Shamash. A fost unul dintre fiii lui Nannar, zeul lunar, si fratele geaman al lui Inanna, care aduna sceptrul lunar de la tatal sau. Aici putem vedea clar o alta paralela: Apollo si Artemis, frati gemeni care personifica si soarele si luna .

Sotia lui Utu-Shamash este Sherida (Aya pentru akkadieni si babilonieni), o tanara zeita care este inrudita cu zorii si care uneori este numita Mireasa. Pe langa faptul ca este o divinitate solara, Utu-Shamash este stapanul dreptatii, cel care judeca si da legi oamenilor. Nu degeaba si, potrivit mitului, el este cel care ii transmite monarhului babilonian celebrul cod al lui Hammurabi, prima compilatie de legi.

Utu-Shamash este adesea descris cu un buzdugan sau un pumnal; In proto-zodiacul mesopotamien, este reprezentat ca o scara, in aluzie la misiunea sa de justitie (un antecedent clar al semnului Balantei). Pe de alta parte, scorpionii care il insotesc uneori il raporteaza la intuneric si la lumea interlopa; Nu degeaba Nergal, zeul mortilor, este uneori numit in tablite drept „partea rea” a lui Utu .

7. Ereshkigal, doamna lumii interlope

Lady of the Great Place, acesta este sensul numelui zeitei in sumeriana. Un „loc maret” care nu se termina si se extinde mereu, deoarece mortii cresc in fiecare generatie si, odata cu ei, locul lor de odihna vesnica. Nu degeaba, unul dintre mituri spune cum Ereshkigal ameninta zeii ceresti sa deschida usile regatului sau si ca milioanele si milioanele de morti vor prelua pamantul.

Cu toate acestea, inainte de a fi o zeita a lumii interlope, Ereshkigal a fost o zeita a cerului; conform unor surse, sora mai mare a frumoasei Inanna. Mitul spune ca un dragon din iad a rapit-o si a inchis-o acolo. De atunci, tanara zeita are trista obligatie de a domni peste umbre .

Partenerul ei in aceasta sarcina grea este Nergal, care imparte cu ea tronul Irkalla, Tara fara intoarcere. Una dintre legendele in acest sens ne spune ca Ereshkigal a trimis un zeu minor sa o reprezinte la un banchet cu zeii, din moment ce cerul si sumbra Irkalla nu se putea amesteca. Cu toate acestea, Nergal, unul dintre zeii ceresti, l-a jignit pe trimis, asa ca a trebuit sa calatoreasca in lumea interlopa pentru a se raporta la Ereshkigal.

Ceilalti zei l-au avertizat despre trucurile zeitei: trebuie sa se abtina sa stea si sa manance in Irkalla si, mai presus de toate, trebuie sa ramana imun la farmecele frumoasei regine a mortilor. Dupa cum era de asteptat, Nergal nu a avut succes. De indata ce s-a uitat la trupul gol al lui Ereshkigal in timp ce ea facea baie, a cedat ispitei si iubirii . De atunci, amandoi stapanesc imparatia umbrelor, pentru toata vesnicia.

Evul Mediu are reputatia de a fi un timp intunecat. In realitate, a fost chiar invers; Aceasta tema o datoram, in primul rand, Iluminismului, care a incercat sa denigreze aceasta perioada considerand-o prototipul Vechiului Regim; pe de alta, la multitudinea de filme si romane care picteaza epoca medievala ca pe o lume fara culoare.

Dupa cum spun istoricii Javier Traite si Consuelo Sanz de Bremond in cartea lor Mirosul Evului Mediu (vezi bibliografia), filmele vechi din anii 1950, realizate in Technicolor colosal, au mult mai mult de-a face cu esenta reala a Evului Mediu Vechi decat filmele mai recente (de exemplu, The Name of the Rose, din 1982) care il picteaza ca pe un loc al intunericului etern. Si, pentru oamenii medievali, culoarea era esenta frumusetii si ii lega direct de Dumnezeu, asa ca intreaga lor lume era impregnata de tonuri, cu cat mai vii si mai vesela, cu atat mai bine. Sa vedem.

Culoarea in Evul Mediu: materie sau lumina?

Desi ne poate parea o discutie absurda, pentru barbatii si femeile medievale a fost de o importanta cruciala. Pentru ca de raspuns depindea viziunea culorii ca ceva legat de pacat sau, dimpotriva, ca ceva strans legat de Dumnezeu si, prin urmare, o punte directa intre divinitate si creatia sa. Ti se pare ciudat? Ne explicam mai jos.

Culoarea ca discutie teologica

Desi primii Parinti ai Bisericii nu au privit cu ochi foarte buni folosirea abundenta a culorii, atat in ​​temple, cat si in imbracaminte, intrucat o considerau rod al desertaciunii si, prin urmare, al pacatului, aceasta idee a fost calificata cu timpul . Pentru a vorbi despre teologia culorii ne vom baza pe studiul exceptional al lui Michel Pastoureau, A symbolic history of the Western Middle Ages (vezi bibliografia) care, in capitolul sau legat de culoare (Birth of a world in black and black. The Biserica si culoarea: de la origini pana la Reforma), ofera o imagine de ansamblu magnifica, analizata corespunzator, a modului in care a evoluat sensibilitatea umana fata de culoare, de la primele secole crestine pana la aparitia Reformei luterane.

Desi Parintii Bisericii scriu de obicei impotriva culorii, aceasta idee s-a schimbat in timp. Isidor din Sevilla (secolul VI) ne spune deja ca etimologia cuvantului „culoare” nu este alta decat „caldura”, din care rezulta ca tonurile cromatice ale lumii participa la foc si, deci, la lumina. Lasand la o parte etimologii (se cunoaste capacitatea inventiva a lui Isidore in acest sens), aceasta nu demonstreaza decat ca, chiar si la inceputul crestinismului, unii dintre acesti parinti au vazut intr-adevar culoarea ca pe ceva bun.

Trebuie sa cautam punctul de plecare al acestei discutii teologice medievale despre culoare in dualitatea ei: culoarea este materie sau lumina? Daca este prima, ea participa direct la lucrurile pamantesti, motiv pentru care este legata de pacat. Daca participi la a doua, participi la Dumnezeu, deoarece Dumnezeu este lumina . In aceasta dihotomie, atat de curioasa pentru noi, oamenii secolului XXI, gasim cheia intelegerii dezbaterii medievale despre culoare.

Culoarea ca sursa de frumusete

Dupa Sinodul de la Niceea (secolul al VIII-lea), culoarea a patruns din abundenta in templul crestin. Tocmai se incheiase o epoca in care, mai ales in Orientul bizantin, era foarte prezent iconoclasmul, adica eliminarea formelor figurative din biserica. Si, desi culoarea nu este ceva figurativ, dezbaterea este totusi legata de ea. Este acceptabil din punct de vedere moral ca templul crestin sa fie umplut cu forme si culori?

Trebuie sa ne gandim ca primii crestini au promovat foarte mult stilul de viata anahorit, in care predominau doar elementele de baza ale vietii. In acest sens, culoarea este ornament, ceva zadarnic care atrage atentia de la adevarata credinta. Acest lucru a fost crezut de Bernard de Clairvaux deja in secolul al XII-lea, care, promovand reforma cisterciana, a cautat sa indeparteze calugarii de orice indiciu de podoaba inutila. Este binecunoscuta „fobia” lui Bernardo fata de iconografia din temple si manastiri, precum si aversiunea sa monumentala fata de culori.

Cu toate acestea, putem considera opinii cromoclastice precum cele ale lui Bernard de Clairvaux ca fiind absolut secundare in panorama estetica medievala. In general, Evul Mediu iubeste culoarea . O vedem in biserici, pictata absolut in fiecare colt (chestia „Evul Mediu cu piatra goala” este un alt mit), in vesmintele oamenilor, in altarele si in sculpturile policrome. Culoarea este o sursa de frumusete, deoarece emana din lumina si, prin urmare, de la Dumnezeu. Si nu exista alta cale de a lauda pe Dumnezeu decat prin abundenta culorilor.

Asa o vede staretul Suger, de la Abatia Saint-Denis, care isi transforma templul intr-o lauda a divinitatii prin tonuri cromatice. Nimic nu este suficient de frumos pentru a lauda pe Dumnezeu, iar biserica si manastirea devin o exaltare de culoare stralucitoare si limpede. Nu este de mirare, asadar, ca Bernard de Clairvaux si cistercienii sai au intretinut o lupta amara cu Suger si acolitii sai, cluniacenii, pe care i-au acuzat ca sunt deserti si superficiali.

Ce este culoarea „frumoasa” pentru oamenii medievali?

Dar aceasta inclinatie medievala spre culoare era foarte diferita de a noastra. Din nou urmand Pastoureau, putem afirma ca culoarea medievala, pentru a fi „frumoasa”, trebuie sa fie pura, vie, fara gradatii. In realitate, ceea ce este frumos este „ideea” acelei culori. Astfel, rosul care va fi frumos va fi „rosul printre rosii”, iar aceasta apreciere nu admite etape de niciun fel . In romanele cavaleresti, buzele iubitului sunt „rosii” si atat, nu maro, nici macar putin roz, nici macar aproape de violet. Pentru ca culoarea sa fie cu adevarat o emanatie a lui Dumnezeu, trebuie sa fie pura, fara fisuri.

Acest lucru se reflecta clar in picturile si policromii medievale. Culorile care se aplica in fresce sau pe lemn sunt stridente, stralucitoare; Nu au nicio gradatie. Iconografia medievala nu are nevoie de etape de culoare, deoarece nu cauta o culoare „naturala”, ci mai degraba „ideea” acestei culori. Reprezentarile plastice, asadar, nu sunt o imitatie a realitatii, asa cum ar fi cele din secolele urmatoare, ci mai degraba sunt un ideal intruchipat in suport. Arta medievala nu pune relevanta in cum, ci in ce.

Si, desigur, aceasta conceptie se traduce si prin imbracaminte, unde nu exista nici gradatii. Dubletele galbene sunt galbene; colantii rosii, rosii; dresurile violete sunt violete. Cu cat Evul Mediu este mai avansat, cu atat mai bizare amestecuri gasim in costume, atat masculine cat si feminine. Pentru ca da, ideea ca „barbatii se imbraca intuneric” este ceva care s-a nascut odata cu revolutiile burgheze din secolul al XIX-lea. A te imbraca intuneric era ceva de neconceput pentru omul medieval; in primul rand, pentru ca nu existau tehnici de nuanta adecvate pentru a crea un negru frumos (acest lucru a fost realizat mai tarziu, in secolul al XV-lea) si, in al doilea rand, pentru ca acest lucru a fost indepartat considerabil din conceptul de frumusete al fiintelor umane in Evul Mediu .

Nu putem extinde aici tot ceea ce priveste culoarea medievala. Da, am vrut sa schitam un mic rezumat, astfel incat cititorul sa aiba clar mai multe lucruri: unul, ca Evul Mediu a fost orice altceva decat o „epoca intunecata”, deoarece culoarea era baza esteticii frumusetii, iar frumusetea era legata de Dumnezeu.

In al doilea rand, acea sensibilitate medievala fata de culoare era foarte diferita de a noastra, deoarece erau preferate tonurile pure (ceea ce am putea numi „luminoase” astazi). Si trei, ca aceasta sensibilitate extraordinara fata de cromatism s-a reflectat in cladiri, arte plastice si imbracaminte, si chiar in literatura, care este plina de descrieri cromatice. In Evul Mediu, ei bine, oriunde te-ai uita, era culoare .

In realitate, si dupa cum conchide capitolul citat al cartii lui Pastoureau, „evul intunecat” incep in secolul al XV-lea si coincid mai mult sau mai putin cu Reforma protestanta. Cele doua fapte pe care le-am mentionat mai sus se reunesc aici: in primul rand, aparitia noilor tehnologii de colorare care permit un negru mult mai finisat si perfect (celebrul „negru austriac”, care a fost pus la moda mai intai de curtea Burgundiei si, mai tarziu, , Carol al V-lea si mostenitorii sai).

Si in al doilea rand, ca Luther si adeptii sai, in incercarea lor de a se distanta de superficialitatea Bisericii Romane, au condamnat culoarea inca de la inceputul Reformei. Astfel, se produce o schimbare de sensibilitate care va fi foarte evidenta in vestimentatia si arta tarilor protestante din nordul Europei si in limbajul baroc inflorit care se produce in tarile din sud. Astfel, barocul catolic reprezinta, intr-un anumit fel, o intoarcere la Evul Mediu .